orașul întindea spre ea cimitire telecomandabile
femeia învățase fuga pe jos prin nisip
în spatele ploilor derutante
evadând prin propria-i burtă de asfalt
spartă de călcâiul clarvăzător al copilului
se muta apoi în el ascunzându-l în sânge
o casă decupată cu dintii în aer
un aer încă nerespirat
o peșteră în lumina tăcerilor
înalte si joase
între care servim pizza
coca-cola spumantă
popcorn
ne punem tricouri albastre
trafic de cutii sigilate ca niște destine
și

ar putea să încurce întâmplarile
să amestece culori imposibile
să-și trezească crucile-n piept dureroase și calde

orașul urlă în noaptea cinematografică
adulmecându-i urma pe străzi neîncuiate
ea se întoarce-n cuvinte
ține umbrele departe

copilul în palmă