Aș vrea cuiva să-i cânt-încânt,
cuiva să-i fiu lumină lângă somn.
Aș vrea lin să te legăn și să-ți cânt,
să te petrec din somnu-ți și în somn.
Aș vrea în casă singurul să fiu
răcoarea nopții s-o îndure.
Și-aș vrea s-ascult nauntru și-n afară
În tine,-n lumea largă, în pădure.
Se cheamă ornicele lung bătând
și timpul îl străvezi până la fund.
După-un străin, pe drumuri încă stând,
străin la fel, un câine latră-afund.
În urmă,-adânc, tăcere. Mi-am aplecat
grei ochii peste tine, surâzând.
Ei te cuprind domol și fulgerat se-abat
vreun lucru de tresare în beznă când și când.
*
* *

Casa din marginea acestui sat mărunt
e tot așa de singură ca ultima din lume.

Drumul, care-n acest cătun doar drum e,
se duce mai departe, încet, în noapte-afund.

Satul mărunt e doar o trecere legând
neștiutor, stingher, lungi două depărtări,
de-a lungul unor case un drum în loc de-o punte.

Și cei ce pleacă din cătun se duc în zări de zări,
și mulți pier poate astfel, drum după drum, bătând.