din casa aceea de lemn, nu de piatră, iubitul meu înflorea prelung ca un ecou
îl simțeam în promisiunile unei primăveri anulate zdrobind cu voie și fără de voie inima noastră comună și exterioară, inima noastră de lemn, de copac

din casa aceea de lemn îi zâmbeam naiv aștepându-l în nopțile verzui sub lumina străpezită a unei sigurătăți gigantice strivitoare

pe-atunci aveam lacăt la poarta de sticlă a fricii
aveam lacăt la buzele de lemn ale sărutului nostru postum
aveam lacăt de carne la intrarea în trupurile de împrumut ale iluziei

toate nespusele bântuiau casa noastră de lemn încingând aerul până când sevele
izbucneau lăptoase risipindu-se indecent pe podele

iubitul meu înălțat dureros peste cuvinte cânta din tot trunchiul

casa noastră de lemn crescuse în noi incandescentă
închizându-ne tandră în focul ei imens care lingea lumina albă din stele