Vibrând, mă risipesc, fluid, prin tine,
iubita mea ce-asculți a mele șoapte,
cum un poem sonor de Villa-Lobos
se risipeste printre flori în noapte .

Iubita mea, mă plec cu fruntea-n pieptu-ți
și simt răscolitoare-a ta făptură...;
de ce mă-mbăt privind la brațu-mi moale
ce-ți rătăcește, alb, printre suspine?

Cu ochii-nchiși și pleopele-ncleștate,
în palmă-mi plămădesc, acum, privirea
și te mângâi cum un batrân ascet
își mângâie-o statuie de femeie.

Mă simt ca un copac cu frunze moarte
privind la iarba fragedă, sub trunchiu-i…;
ce bun atâta stearpă veșnicie
plouându-și umbra precum ploaia-n valuri?

Sunt un nimic și toat-a mea speranță
se subțiază ca-n amurg lumina,
căci geaba sufli-n foc și vrei să ardă
dacă el însuși, focul, vrea să moară!

Dar gândul…, numai gândul mai aleargă
purtând în jurul lui luciri de rouă,
sclipind prin cenușiul dimineții
ca flori de candele prin cimitire.

Așa-mi apari, ca flacăra ce tremuri
slab luminând a cugetului noapte
și mă topesc dormind cu tine-n suflet…,
mă risipesc prin tine… poezie!

Ploiești – aprilie 2004