Din nou ne chemă iarna la sobă, să vorbim.
Ciori au bătut văzduhul ca niște cuie și-mi
place-n urechi tăcerea cum scârțâie...Pesemne,
iar au pornit, în uliți, căruțele cu lemne.
Amurg. De-ar bate-n ușă deodată cineva,
desigur că i-aș spune: intră! Și ai intra.
Tăcerea-n noi și-n seara căzută-ntre covoare,
ar fierbe ca un cântec călduț, de samovare.
N-ai întreba nimica și-ai aștepta răspuns.
Þi-aș spune: o luminădin mine s-a ascuns.
Vrei să ți-i pun la sobă pantofii de mătasă
Þi-aș spune: ai picioare ca iepuri mici de casă;
și vorbele-ar rămâne limpezi și grele-n noi,
ca ciorile surprinse de moarte într-un sloi.
Și mi-ar fi poate frică să nu ghicesc ce-nseamnă
făptura ta, împinsă aicea dintr-o toamnă,
cu capu-n mâni visată, deștept, de-atâtea ori!...
Am bănuit că-i iarnă afară după ciori,
și-aș fi voit să-l dărui cuiva, ca să-l ascunză,
sufletul, cât o umbră crescută sub o frunză.

1922