pe muchia tocită a inimii
cu genunchii cugetului spășiți,
ridic către Tine spiroidale rugi
în nevoia de ardere tridimensională
lasă-mi intact peticul de rai
înstelat cu renunțări și reveniri
să rămân de-a pururi
- ca la mine acasă –
cu sufletul scăldat în ceruleul
anotimpurilor primordiale

decât să fiu netrebnica rădăcină
ce mă ține departe de astre
mai bine transformă-mi existența
în puf de păpădie
să mă înalț fără zgomot
la cea mai mică adiere a vântului
în cerurile tale adumbrite
mirosind a tămâie

vreau să mă hrănesc din
și cu tine
asemeni unui esicast