Tristetea iar ma viziteaza nepoftita,
De fapt, mereu e-aproape, caci e a mea vecina.
Se furiseaza iute ca o viespe zumzaita,
Dupa perdele, in casa la lumina.

Ma minunez cat poate ea sa zapaceasca,
S-alunge forte si sa tulbure destine!
Ma tem sa nu ma si imbolnaveasca
Caci eu traiesc dupa principii fine.

E nemiloasa, cruda chiar, otravitoare
Ca un toreador ce-n scena lui ucide
Dupa un chin prealabil si fara remuscare,
Pentru placerea unor minti perfide.

Nu are scop si rost in lumea noastra,
Caci ea inchide ochi si-acopera morminte,
Indeparteaza jocul, aduce starea proasta
Si nu se incadreaza in darurile sfinte.

Simt cum deja privirea mi s-a incetosat
Si mintea mea curand, va fi in delir.
Un caine cu turbare de m-ar fi muscat,
As fi mers inca, deci, ar fi fost un chilipir.

Toate ma dor si nu vad rost in lume
Dar nu ma mai intreb: ce se intampla, oare ?
O stiu, o recunosc! am inca simturi bune,
Ea e tristea, atotcuprinzatoare.