te văd dansând între două apuse vii,
ești într-un bob de nisip,
risipești timpul pe vânturi înțelepte,
ce se-ntâlnesc la răscruci de zile și de nopți,
pe când finalul te așteaptă
să-ți propună un joc necurat...

l-ai fi jucat dacă Soarele n-ar fi răsărit pentru ultima oară...

între patru ochi nedumeriți
se-adună iubirea și dă viață fericirii
care, bolnavă de tine, sfârșește la incubator...

ar fi fost un înger, dacă tu l-ai fi hrănit cu inima din amândoi...

mă trezesc degrabă
c-am uitat să pun alarma de la ceas
să sune repetat la patru fără trei zile,
căci în prima din ele
toate visele ți le las ție...

am fi putut visa împreună sunete vivace din violoncele melodioase...

încă nu e lumină
când ochii se vor treziți în tihnă,
să caute ce alta dată n-au curaj,
sa se-ndemne pe căi din neant,
ce-și au locul pe sfori suspendate,
la înălțimi din ce în ce mai sus,
ridicate în slăvi de alte fericiri deșarte,
și să trepideze, frenetic să acapareze
ce le-a mai rămas... un nimic sărac.

aș fi putut să-ți rămân gene, să-ți învelesc culorile...

e vid în seara asta,
soarele strălucea violet-timid la amiază,
acum e închis în cer,
și parcă a obosit...

ar fi evadat nopțile dacă l-ai fi rugat să-ți împrumute o rază...

brusc mă ridic din mine,
pășind cu teamă c-am uitat
să dau drumul vieții
afară, pe geam...

aș fi zburat cu ea dacă nu înotam îmbrățișați prin furtună...