se strecoară prin frunze,
prin liniști,
prin înserări,
ca un trecut presărat
cu anotimpuri de cenușă
ale unei țigări în
descompunere.
mă cuprinde
fantoma nemuririi
prin greșeală,
lăsați-mă să omor blestemul acelui alter-ego
năruit
pentru a cincea oară,
lumina mijește din crepuscul,
iubirea mea primară
cu instincte de domnișoară târzie,
puncte de vedere ale pendulei negre sculptate în ceară,
când iubirea asta albastră mi-e seară,
îmi strâmb canin dinții roșii de opal efervescent
care nu vreau (vrei, vor) să mai doară…

~ prin lumina sublimă a candelei,
legenda somnului,
Ea devine ea, tu ești axioma,
iar ei spun că Ea (ea) e vie,
în timp ce-i privesc orb sicriul…
și privirea pustie…