lasă-mă să nu mai chem ploaia
mă bate inima un nor mai stingher
se rup coastele-n unșpe
iar și-au pierdut prințul cocorii
rătăcit într-un om mișcător

mister nu mai au mareele-n mine
cât mă-mpart
între degetele tale lungi
și uitatele lor aripi
ademenești năstrușnice stele de mare
pe genunchi le alinți
lângă o toacă pe ape parc-am fi logodiți

plânge tăcut o pasăre-n dor
e prințul cântând a-nserare
coborât printre frunzele sângelui meu răscolit
prevestește-o furtună-n timpane
lasă-mă să nu mai chem ploaia
ne vin cocorii toamna pe rând
amintește-mi doar
steaua de mare