ma solitude blanche

singurătatea mea albă

me regarde comme un oiseau

mă privește ca o pasăre

perdu parmi les branches

pierdută printre crengi

la pluie tombe sur ses ailes

ploaia îi cade pe aripi

larmes froides

lacrimi reci

larmes noires

lacrimi negre



ma solitude morte

singurătatea mea moartă

m’écoute sans mots

mă ascultă fără cuvinte

sans rêves sans espoirs

fără vise fără speranțe

comme un oiseau blessé

ca o pasăre rănită

par une main cruelle

de o mână crudă

quel automne triste

ce tristă toamnă

sur mes épaules

pe umerii mei



un jour ma solitude

într-o zi singurătatea mea

sera un oiseau sans larmes

va fi o pasăre fără lacrimi

sans cri et sans destin

fără țipăt și fără destin

seulement un être

doar o făptură

qui vole par delà mes pages

în zbor peste paginile mele

qui vole par delà mes nuages

în zbor peste norii mei