Bate vântul gene
de smarald în iarbă
pleoapa nostalgiei
pâlpâie timid,

se-ncovoaie tubul
stufului de trestie
apărut deodată
pe un țărm arid.

Luciul de-apă-ngheață
o retină sfântă
ce privește rece
și în jos și-n sus,

mângâie văzduhul
palma nemuririi,
muribund străluce
soarele-n apus.

Tremură albastrul
dintr-un colț de boltă
cade paradisul
iarăși peste noi,

invocând motivul
magic de recoltă
și-adăpat de visul
ultimelor ploi.