și punctul acela de la sfârșitul
unei fraze pe care l-am
luat în palme și l-am
învelit cu lumină și l-am
dat de-a dura ca pe-un bulgăre
neterminat prin zăpada aceea despre
care nu știam cât de mult
se topise cât de mult uitase de
sine punctul acela care era acum
rotund și frumos ca o ghiulea de
argint azvârlită spre soare și
filmată cu încetinitorul dar
care se hrănea cu sete ca o
căpușă din cuvintele mele și
din țigările nefumate până
la capăt și din tremurul ocazional
al mâinilor și voinței mele
punctul acela care putea să zboare
ca o pasăre neliniștită
și să se lovească de tavan ca
o minge și să se întoarcă
înapoi mereu mereu
punctul acela cu care mă jucam
neîncetat pentru că nu știam alt
joc și pentru că mi-era teamă să
nu mă trezesc deodată fără reazem
într-o suspensie absurdă mai
absurdă chiar decât obsedanta
scunsa cu mine însămi
punctul acela cu care dormeam
noaptea sub vise pentru că nu mai
exista de mult altceva pe care să-mi
plec capul punctul acela în fine
era cântecul nesățios și mut
cântecul viermilor
din orice poveste cu lebede.