E intâi iunie, e soare,
sunt cu ai mei prieteni, fiecare
din ei - sunt Teo, Robert, Toader și Ion,
îmi spun sa alergăm spre Stadion.
Ne strecurăm cu greu înspre tribună,
e-aglomerație, lume nebună
se îmbrâncește tare pe la porți,
de parcă s-ar fi tras vreun miel la sorți.

Spre-o stângă ne uităm, dar și spre-o dreaptă,
când colo, chiar în față, ne așteaptă
trei scaune, ca prin minune goale.
„ – Ce norocoși suntem! Pe ei, la gioale!’’
strigă puternic Robert, ca un bard,
„De nu veneam acum, stăteam pe gard”.

Se-aude-un hârâit în difuzoare:
„- Începe meciul, hai toți în picioare!
Aplaudați „Plăieșii”, ăia ce-s cu
tricouri roșii, de la „Titu Maiorescu”,
aplaudați în alb cum „Șoimii” zboară,
să ducă faima Școlii cinșpe-n țară.”

Arbitrul fluieră și mingea trece
la Șoimi, ce tropăind prin iarba rece
dau iute golul prim, purtați de muze.
Plăieșii dau și ei …mărunt din buze.
Ai noștri-atacă iar, golul plutește
Până când, un efect trimis hoțește
îndeasă înc-o dată-o coțofană
pe lângă-al lor portar, de piatră stană.

Ne bucurăm și dăm cu șepci spre cer
și, ca să vezi, ce necrezut mister,
care ne-a mângâiat, sfântă minune:
a dat și el cu șepci, dar mult mai bune.

Repriza s-a sfârșit, e doi la zero
și nu ne vine-a crede că e „vero”,
- Batem „plăieșii”, îi luăm cu „duba”,
ne spunem și, frățește, batem…cuba.

Re-ncepe meciul, „Șoimii” dau din pene
spre poarta lor, cam zgribuliți, alene,
prea mulțumiți de scor, la întâmplare
pe când „Plăieșii”-au chef de … răzbunare.
Și mijlocașii roșii fug într-una,
se-agită, dau din coate, iar nebuna
de minge spre-al lor vârf este pasată,
ăsta preia în goană și, deodată,
Vasile-al nostru apărător, coleric
bagă-un plonjon și-și dă gol de…generic.

Așa cu sete a șutat Vasile
c-a rupt în zece plasa, iar subtile
eleve, pricepute-au stat, să coasă,
în 5 minute, gaura cea groasă.
Au aruncat, la cereri, în tribună
cu acele-argintii, voia cea bună
a prins mulțimi șezut lângă șezut
iar … acele nicicând n-au mai căzut.

E doi la unu, trec alte minute
în care ăia roșii parcă-s sute,
pe când ai noștri par vreo trei lulele
cu mingea lunecând pe lângă ele.
Și vârful lor, zis cu mândrie Gică,
a reușit să facă ce-aveam frică,
a driblat trei, și-ar fi driblat și prafu`,
din groapa de-atletism, și fotografu`,
și pe-aia de la pază, iarba deasă
din parcuri, dacă nu se-oprea în plasă.

Ne scărpinăm în cap, unii pe alții
sau alții doar pe unii, mai înalții,
că nu știm unde, cum, din a cui vină
s-au schimbat „șoimii”-n … puii de găină.
Săracii, fug aiurea, dând să scape
de minge și de „roșii”, ca de ape
când vin, la inundație, puhoaie.
- Hai, zice Teo, că luăm bătaie…
- Mai stai puțin, îi spun, o presimțire
mă face să ramân la prelungire.

Al nostru atacant, iute ca „șișu”
cândva, acum un melc în „pempărși”, Mișu,
găsește-n iarbă-un fluier (îl scăpase
arbitrul, din tricoul de mătase).
Fluieră scurt, portarul alb se-oprește
și-i lasă mingea, Mișu se-opintește,
pune un „șpiț” și mingea e în poartă.
- Uraaa, ce goool, ce forță și ce artă!

Meciul e gata, s-a sfârșit cu bine,
3-2 a fost, ca-n dealuri, la Rovine,
iar când toți patru am călcat pe-asfalt
parcă plecasem de la Podu`Nalt.

Doar Mișu a rămas, mai pe la urmă,
văzând că „omu`n negru”-n iarbă scurmă
și, fiind el copil creștin, milos,
i-a predat fluierul găsit pe jos.

Mult ce i-a mulțumit acesta…de frumos.




copilarie
de Tiberiu si Daniel Bratu