nimic decât ochii ei limpezi
într-o așternere de zimbet
discret
o candoare peste florile
ce își ascultă
petalele din muguri

copila privea întrucâtva străină
oamenii cei mari luați de val și noapte
cuvinte și alte amintiri lăsate
pe câte o masă ori
poate numai într-o-ncruntare

copila era simplul rost al unei seri
venite ca o volbură
în versuri și cânt
cu-aduceri prin țesătură de alb în nori
privea ca și cum orice prezență
îi venea
un pic peste umerii-căpriori

îi simțeam ca odinioară
într-un Crăciun
zbaterea de suflet ușor înfricoșat
tresărit
de aparența unui spirit
ori de câte vreo cămăruță în umbre

copila își lasă pe un colț întrebarea
chemându-și uneori mama absentă
mereu tatăl acoperind-o în sfere
ce tablou în culori
de miere și levănțică
în care nici o linie
nu le întrerupe conturul

copila își duce un alint mai spre noapte
timpul acela rotund
când tatăl îi spune
cele trei mari taine ale lumii
omul iubirea moartea
cuprinzând-o într-o sfântă îmbrățișare
nimic să nu înlăcrimeze
ochii-i în amintire