de când toate femeile se cheamă cu numele ei de femeie
și toți bărbații cu numele ei de bărbat
ea își descarcă în lehamite întreg cerul aici.
ea nu se mai poate suporta așa ca o poartă
își măsoară nopțile cu rembrandt.
dacă strigi la ea se preface că doarme
nu o poți prinde. doar pe scara de incendiu poți să o vezi.
ea ți se întoarce noaptea acasă și se dezbracă de tine
te desface în fâșii de neon.

(nu știu cum reușește ea să te iubească întotdeauna mai mult când eu dorm)

moartea se împletește se despică se împletește cu ea
după ce-și miroase inima o ascunde ca pe o echimoză în decolteu
semințele tale obscene încolțesc pe chipul ei păduros
apoi rodesc sălbatice în numele ei rupt de lighioană.
nu o atinge nu o privi că sângerează
ca o animală ca o gingie ca un destin
împinge-o pe scări. urmărește-o pe ascuns cum se deschide la capete
ca un crin ucigaș ce naște pui vii. ca un crin.