De nu știu câte mii de ani încoace
Fumăm mereu aceleași vechi chiștoace,
Mai lungi, mai scurte, cum avem noroc.
Dar cât poți trage dintr-un biet chiștoc

Și să mai lași și la urmași din el?
Și ei la alți urmași... Și tot la fel
Până când ultimul (care va fi)
Nu va mai avea ce pufăi...

Dar pân-atunci, în Marele Fumoar,
Ne perindăm din ce în ce mai rar,
Ca-ntr-o absurdă, surdă croazieră
Și trecem dincolo, în Scrumieră.

ERATÃ:
Fugisem pe alt drum. Pe altă ușă.
În mâini, doar urmele de la cătușă.
Găsisem, dar, poteca-nspre Meduze.
Chiștocul stins îmi îngheța pe buze.