uneori simt o acută nevoie de zbor
cum alții simt nevoia de aer…
și cum acelora li se bombează pieptul
când inspiră
tot așa mie mi se metamorfozează brațele
mai jos de omoplati
și în loc de tricepși îmi cresc aripi
din ce în ce mai mari
din ce în ce mai grele
din ce în ce mai incomode

când să fac o probă de zbor îmi apare în față un arhanghel

“ stai! unde îți este permisul
pentru zbor autorizat…?”
îi spun că nu-mi trebuie așa ceva
că e o chestiune personală dacă doresc
să-mi trăiesc riscant viața...

îngerul n-a mai spus nimic
m-a privit doar cu un ochi
jumătate albastru jumătate roșu
întinzându-și aripile în fața mea
ca un zid impenetrabil de ceață
și stătea așa inert absent
până la răsărit
până la amiază
până la amurg
să mă răzgândesc.

“dă-mi voie” i-am zis încruntat la apusul soarelui întinzând și eu aripile amenințător

însă, din lipsa de mișcare browniană
aripile-mi prea crude se atrofiaseră
de atâta nezbor
și de ciudă
sângele îmi plesnea nervos în tâmple,
plângând isteric...

îngerul
cu o privire tridimensională,
îmi spune calm
“zborul acesta se învață încă din copilărie,
în gând,
în sentimente,
în inimă…

anul viitor sigur vei izbuti dacă exersezi la sol
arta zborului…