Ard în trupul unui copac!
Jumătate din mine-i o frunză;
cealaltă jumătate
rădăcinile pe care
nu mi le-am văzut niciodată

Sămânață îngropată
prea adânc în țărână
rădăcinilor mele muribunde
s-a zbătut să se nască;
s-a ales cu un trup
putrezit de vreme...

Am hrănit-o cu dor,
am hrănit-o cu lacrimi,
săruturi plăpânde
pe buzele negre și uscate
ale pământului,
am hrănit-o în cântec
sub liră și harpă,
a zâmbit...

Ma sufoc pe fundul cerului
Un bolovan imens
îmi e piciorul stâng
încolăcit în jurul celui drept
în jurul meu!
Și cad cu viteză
spre nicăieri!
Dar și nicăieri
poate fi undeva
ascuns și negăsit
înghesuit în trupul
încetoșat și mucegăit...
al unei fiinte transparente;

Am îndrăznit prea mult
aruncând o aripă...
Aripa stângă
de la capătul rupt...
al firului de șoapte
învârtite ca o tornadă
aruncând penele celor
din lumea de sus
pe pământ...

Ard! pe o frunză ascunsă
printre florile nemuritoare
ale grădinii în care
ne-am născut din
semințe de nufăr
și de regina nopții
Sub lupa numită soare
sămânța sădită
între trupurile noastre
s-a stins...
revenind în ciclul
necruțător al țărânei...