în miezul acestui câmp o lipsă
urlet albastru nemarcat
pe vreascuri uscate
coboară o femeie
cioplind în palmă lumina mare a unui vis
dincolo de orbire
timpul se naște sub pleoapele ei
catifelând aproape tactil nebunia sunetului
într-una din rătăcirile mele îi tai unghiile
până la creștet
clopotnițe de gelatină albastră
din care înfloresc licheni
îi mângăi părul
cu degetele mici ale copilăriei mele
zâmbește o dată pe zi
doar acolo
pe jumătate închisă între omoplați
sub cicatricea albăstrie își poartă spaimele
depuneri de tartru prinse la încheietura
unei grafii învechite
uneori îmi pătrunde în carne
tremurându-și împletitura barocă
aceleași apăsări mai curând decât tristețea
un fel de nemurire cu toate religiile
scămoșate organe de simț
deasupra liniei o mai aștept...