I
lumea a încremenit,
transparentă,
în ceașca mea de cafea,
spre mine se-ndreaptă
musculițe osoase,
gata să îmi devoreze
singurătatea,
vecinul din infernul alăturat
a tras draperiile cerate
peste oraș,
pe stradă se-ncovoaie,
sub aripa lunii,
râsete de copil,
adâncul se înalță din cioburi
de neant,
vrem cu orice preț să fim profunzi,
dar nu avem răbdarea de a muri
până la capăt,
poezia ne arde fâlfâirea speranței,
împletește nemărginiri,
drojdia de suflet ni se prelinge
printre ruinele rimelor,
păsări se închină pe brânci
în carnea fecioarelor

II
cavalerul tristeții
n-a mai scris poezii,
puncte de suspensie postume
îi vor împodobi
despărțirea de oameni,
nu va contempla decât mântuirea
pigmeilor,
coloane rebele de fum se vor
înălța din călcâiele sale.
"hai să facem dragoste
în prăpastia îndoielilor!"
au răcnit semnele întrebării
către puncte,
iar din gura Șarpelui ieșeau
bale de foc,
dâre de neomenească însingurare

III

atunci spatele adolescentin al iubitei
a glăsuit:
"să adunăm merele cu perele,
târfele șchioape cu sfintele de consum,
întunericul bont cu lumina absurdă,
mizantropul de cârpă cu sociabilul de mucava,
adevărul albastru cu minciuna albă ca zorii,
râsul sfâșietor cu pânsul homeric,
că prea ne-am făcut scut din depresie
și coș de gunoi din nebunia atât de rară!"