La țară timpul curge altfel printre poveștile depănate de
oameni vechi cu riduri săpate ca șanțuri pe chipuri
fără nume- nenea, tanti, moșul sau țața din deal...
Oameni mici și ne-nsemnați, femei cu batic și cazma,
Barbați în cizme de cauciuc cu bărbile de-un cot
pentru care timpul curge monoton între două răsaduri
sau două ploi de vară- strânși seara în cerdac
în jurul mămăligii mari precum un soare, cu țuiculița
în păhărele mici și caraghioase- aprinși la vorbă
obișnuiți cu graiul aspru muntenesc.
Preț de o clipă uneori zărești o licărire în ochi
ce-aduce a mângâiere- vorbesc despre copiii lor
dezrădăcinați de pământurile vechi și viața aspră
de aici- prin țări străine sau pe la orașe
Sunt oameni mari...
Aici, sus, se-aprinde-o lume în fiecare seară odată
Cu focu-n sobă- una străveche cu oameni vechi
ce se ghidează după semne și-obiceiuri.
În fiecare dimineață se stinge vorba printre treburi
și speranțele printre bălegar și vite,
intră Maria sau Ion în anonimat printre clisă
pământul le înghite ofurile
printre rădăcini...