De-asupra noastră
un nor singuratic,
automodelându-și cu grabire conturul
imens. O întreb: “Nu crezi că norul ăla
seamănă cu mine?”

Înfipt în mijlocul câmpului,
ca un paznic nemișcat –
un copac maiestos, cu coroana roșie.
O întreb: “Nu crezi că pomul ăla
seamănă cu mine?”

Trecând pe lângă marea cascadă,
tumultuoasă și tunătoare –
sită risipindu-și curcubeul, o întreb:
“Nu crezi că și cascada
seamănă cu mine?”

Și pentru că ne-a prins înserarea
în dreptul unui cimitir,
o întreb într-o doară:
“Nu crezi că înserarea și cimitirul
seamănă cu mine?”

Dar pentru că toată ziua
nu scosese nici măcar un cuvânt
m-a prins energic de piept
și m-a-ntrebat:
“Nu crezi că eu semăn cu tine?”