nu este doar un personaj cu mâinile tăiate, este iubitul meu
în el au loc alunecări de teren, polii se schimbă
peste mine cad pietre, trăiri convexe, am nevoie de un tub cu oxigen

inima mea este un porumbel înghețat căzut de la balcon cu picioarele-n sus
oamenii o privesc și atît, are brumă pe partea din față și craniul fracturat
din ea se desprinde un colaj foto cu noi în vremurile bune

inundații, grindina tocește retina, venele atîrnă ca niște țurțuri

se uitată în dreapta, în stînga, pe nimeni nu interesează gestul ingrat
o ascunde la piept ca și cum ar fi furat ceva

despică strada și intră-n ea cu o bucurie incandescentă
zăpada se topește, asfaltul, pămîntul, gratiile de la gura de canalizare
nu fiindcă începusem să facem dragoste așa aproape morți
în văzul lumii ci pentru că începuse o ploaie ciudată
un amestec de forfotă interioară și picături de sudoare

închide umbrela sub acest poem nu plouă

e doar o halucinație care se învârte inevitabil în jurul acestei prăbușiri
dăm din brațe până când învățăm lecția întrupării

un filosof care a văzut scena și-a acoperit fața cu ambele mîini
eu m-am înroșit surprinsă la întrebarea lui „ce este arta domnișoară?”

în ficțiune este mai ușor de trăit, toți porumbeii mor
în timp ce vin stoluri să bea apă din obrajii crăpați

eu sunt arta, un univers căzut de la etajul 10
spartă în mii de bucăți, cioburi tumefiate
iarba crește nepăsătoare printre degete
am să completez realitatea cu un pumn de sare

mi-am luat hainele, Stavroghin a rămas lipit
a trecut peste el camioane, sublima poezie
nimic nu a salvat aparența, și ca soluție definitivă
am ales să ne vedem și a doua zi până reușim să învătăm lecția întrupării

între noi bunul simț se pierde, devenim primitivi, prea obosiți să fim eleganți