gonesc prin pădurea de dinți sunt sincer îmi spun
alt dumnezeu nu avem: Glasul –
și-acesta strident tot mai prefăcut
pasăre decapită ce încă se zbate
să înțeleagă diferența dintre a cânta și a fi mut

eu de copil am atârnat de fierul din sânge un leagăn

târam în sus lumina zilei oarbe
spărgeam cu fruntea aerul ca pe-o fereastră
lăsată nedeschisă mama noastră
de noaptea-n care vom pleca mereu s-a plâns
și nu lăsa pe nimeni să ne povestească
de locul unde nu există os în plus

nu se va întâmpla astăzi știu sigur
setea noastră reechilibrează temperaturile
între atâția încă nerostiți
bolnave nu sunt mâinile ci gurile

am crescut oho! ce-am crescut
trupul nu ne mai încape în leagăn și nu simte frica
în loc de fier am sare în sânge: - nu face nimica!
îmi amăgesc și eu copiii c-or să zboare

și dacă se întâmplă să mai cadă la șerpii de sub brusturi mă aud
strigat pe numele adevărat: Tată!
ce mult aș vrea în clipa asta să mă bată
tot cerul cu un leagăn peste ce n-am fost