copilul luă floarea din copacul vieții și suflă peste petalele ei,
încet ca un vis de toamnă, semințele se desfăcură în îngeri
aripile nopții răscoliră suflarea pământului
și cele zece porunci au fost șterse de pe tăblii-
Dumnezeu se oglindea în asfințitul zilei, ca un zeu dac pe mormintele soldaților,
copilul își arătă dinții ca de marmură, iar întreg pământul își potrivi așteptarea,
arunci cu dragoste peste pământ și oameni,
ca în ultimele zile ale vieții îngerești, pășind pe treptele unui văzduh serafic,
cu dragoste îți potrivești palmele în apă,
crezând că picăturile îți vor șterge liniile din căuș,
iar din degete vor curge lacuri de gheață,
cu dragoste îți desenezi fața printre oameni, zâmbind la noi ca la un miracol,
copilul ferecă sărutul pe fruntea mamei, rostind un ”te iubesc” nostalgic.