tristețea ta e un dinte de lapte crescut
în gingia unei guri de pământ.

peștele sare și se oprește,
tihnit, în aer, când țipi de fericire
că te atingi de fața care te privește
de pe când îți sugeai degetele.

și acum, e greu să suporți
asprimea acestui chip ce-ți strunjește palma.

dar palma ta, deși tot mai mică,
acoperă o arie tot mai mare de piele înroșită,
recunoscătoare. partea ce ni se cuvine
se desface din viitorul agățat de noi
cu disperarea unui făt uitat.

toată liniștea stă înaintea ta – un perete moale,
de carne. tristețea ți se clatină
în ochiul amuțit și Dumnezeu abia
atât așteaptă, suflă în tine ca-n fluier.