„ Fetișuri, blesteme și rugi
s-au aruncat, au căzut
și au murit, lovite
în umbra secolelor viitoare.

Ieri
eram în viață.
Acum
tac.

Dar adevărul
mă privește dojenitor
și-mi spune adevăruri
jucăușe, glumețe, ironice...

Toate cuvintele, Cuvântul;
lipsa ta, ne-prezența ta, plecarea ta,
eu, rămas pe un peron pustiu, privind
trenul ce nici nu știu dacă a fost vreodată...

Și da,
visele-au zburat
ca niște păsări
strivite, purtate de vânturi mai apoi.

Mă regăsesc acum,
în viitor trecut deja,
în care sunt ce-am fost și
pacea mi se-nchină mie, ușor.

Puterea zace-ntr-o rână
lipsită de forțe exterioare ce-o mânau atunci
și-acum, pierdută, privește
cum hienele-o ronțăie încet, ca timpul cu timpul însuși...

Cântă morții,
noi cântăm,
muzica e-n aer
și e aceeași.

Nu căuta sfârșitul -
n-a început nimic,
N-AI început nimic,
nu ești.

Iubește, îndură, mori.
Uită, pleacă, taci.
Atunci, acum, niciodată.
Ne-eu, ne-tu, ne-noi, ne-nimic. ”

EtienneNoir, 8 Iunie 2009