Mă simt stingher în viața mea,
Nu cred că mai însemn ceva.
Comunicam, ne respectam
Și în iubire noi trăiam.

Noi doi și viața valora,
Speranța amândoura.
Iubeam, vorbeam și ne aveam,
Unul pe altul, existam.

Acum, tot noi, înstrăinați,
Fără cuvânt și rutinați,
Pacea din noi s-a risipit,
Mă simt un suflet izgonit.

Cred, că iubirea n-a murit,
Gândul comun, e ce-a lipsit.
Avem lăstar de ocrotit,
Cămin ce trebui reclădit.

Să cred, că ne vom regăsi,
Fără orgoliu, putând vorbi,
Visându-ne iar, amândoi,
Speranța, regăsind-o-n noi?

Să cred că mai însemn ceva?
Că vom putea co-exista?
Vom regăsi prietenia
Și cu iubire, armonia?

Sper, că nu-i deșertăciune,
Ce-am promis, în astă lume.
Mai sper, să vezi cât am greșit
Și cât, m-ai învinovățit.

Să ne-ntrebăm în noi, de ce,
Suntem străini, dar, dor ne e,
De gesturi calde, mângâieri,
Ce ne uneau până mai ieri.

Găsind măsura amândoi,
Credinței ce-o avem în noi,
Vom încerca, iar, să-nvățăm,
Căminul, cum să ni-l salvăm?