mi-e teamă de drumurile lungi ieșite din noi
în toate direcțiile pietruite cu tăcere
doar câteva repere fără nicio logică
decât perspectiva unor căi tot mai înguste
la intersecții întreb copacii iarba
clădirile goale băncile de lângă fântâni arteziene
încotro se oprește frigul
ce semn poate să ne apropie
orașele noastre sunt universuri de sticlă
aparțin altor realități
cu puține intrări ieșiri
o zi albă bolnăvicioasă mi-a înghițit noaptea
ultimul somnifer cu gust de praf stelar
amar ca toate depărtările
n-are efect
mi-e greu să acopăr ore în cuvinte
așa mă opresc în apropierea locului tău
neîncrezător șovăielnic
dacă-mi vei observa sufletul crescut în afara trupului
spune-mi ceva să nu pierd sângele invizibil al suferinței
și dacă te voi pierde după ce mi-am ancorat dragostea
după o călătorie atât de lungă
nu-mi rămâne decât
să navighez în dezordine pe o furtună de gânduri