Ea era frumoasă
ca un înger căzut din eter
cu ochii ca flacăra lumânării
abandonată într-un colț
de strajă zilelor închise
în globul peste care cad mereu fulgi de nea
mari cât clipa dinainte să apari
așa cum te-a imaginat parcă dintotdeauna
înalt aproape deșirat
zâmbind cu ochii ascunși după
buchetul de trandafiri
mereu roșii
ca focul ce trosnește
când nestăvilit când molcom
în piept...

Þi-ar fi luat mâinile le-ar fi atins o clipă
doar să se convingă că exiști

Tu ai fi înțeles
n-ai fi râs

ați fi plâns împreună așa cum stăteați
rezemați de tâmple
împrumutând gândurile
pe buze flămânde
schimbând amintiri amestecate
în liniștea fulgilor
ninge, ninge peste voi

și părul alb trădează clipa
transformată-n timp

Ea era frumoasă
el era boem ca toți artiștii
a pictat-o în seara aceea
a iubit-o a doua zi
într-o zi a plecat

ea i-a păstrat amintirea în globul de cristal
peste care ninge tot timpul.

încă îi mai zăresc
când calc memoria
pe bătături.