Ripestră acalmie, dojană tăcută,
flutur adormit în insectarul putred,
ce mult a trecut de-atunci...
Vârtej de culori, puse-n tocul casei,
scânteie de cântec răsună la fereastră,
tezaurul sufletului începe a împărții
purpură crudă și sevă ruginită.
Stranie năluca apare și dispare,
toropela căldurii o timite
la izvoarele de apă vie pentru-ndestulare.
Numai jarul mă striga, rupe tăcerea
și prindem a povesti căderea ploii,
ce se lasă așteptată în fantele timpului scurs.
Praful setos nu se mai agață cu aceeași putere,
plămânii pământului se aud gâfâind sacadat
și greierii fug uitând armonicele invechite,
iar eu măsor timpul între două ploi...