Puțin. Tăiem câte o felie de carne
ușor cu priceperea unui măcelar iscusit.
O agățăm de un cârlig, o lăsăm la uscat
în soarele dimineții.

Cel mai mult am murit când ai plecat
Am tăiat dublu, am cântărit de două ori.
Am și acum cicatricea în formă de cruce
uneori torn colivă peste, alteori vin
de cele mai multe ori o las liberă la soare.

Ieri au venit uliii să-mi ceară carnea
n-am cerut bani, le-am întins-o politicos
au mâncat-o cu poftă.

Au revenit și azi. E semn bun că nu m-au uitat
Mai mor și azi un pic.

Mâine nu se știe.

Poate o să cer eu carne să-mi lipesc în locul
în care obișnuiai să te așezi zâmbind
cu teama că m-ai putea deranja.

Ridicol. N-ai știut că mă hrăneam cu tine
adulmecându-ți sufletul de artist.

Cred că ai aflat. În ziua în care n-ai mai putut muri
neavând ce tranșa, ajunsesei la os...

Murim în fiecare zi.
Tranșăm, cântărim...