prizonieră gândurilor reci
marea pădure a vieții se pierde în infinit
cu fruntea plecată
trăiesc înstrăinarea de sine
ce-nseamnă viața
lipsa mea de hotărâre cercul rupt al iubirii
zilele și nopțile repezi-trecătoare
regretele târzii profunde săgeți
clipele rare când soarele-mi cere chipul
învelindu-l în auru-i cald
vara moartă-n cristalele corpului
granitul dintre umerii singuratici
vraja anotimpurilor
când prin perdeaua de fum a tristeții
se deschid largi porți roz ferestre
promisiuni îmbrăcate-n catifelele aerului
în care vrăjită deodată
pot înnebuni de iubire fără nici-un țel anume
marea pădure a vieții se pierde în infinit
azi sunt o livadă spre muguri
îmi dau viață să fiu numai dragoste