Ea are o viață, dar nu-i a ei, e a ta. De când te scoli cu umbrele cerceafului pe chip, urmărind cu ochii hulpav biberonul cu lapte, cu capul abia itit după pătuț, te urmărește cum înghiți lacom, te întinzi apoi leneș și-ți continui mulțumit visele cu îngeri.

Ea se strecoară încet, foarte ușor, cred ca până și fulgul ar invidia-o, în altă viață ar fi fost un hoț îndemânatic. Aici toate obiectele suspină, reumaticele încheieturi scârțâie temeinic ,aproape ritmic.

Ea te așteaptă să faci ochii mari, îți admiră genele lungi care nu-i aparțin, gura roz ca o căpșună se deschide a mirare, mâinile mici se contractă și începi urcușul, te agăți de obiecte, de ființe, de ea...
Ea te dezmiardă o clipă, tu nu ai răbdare căutându-ți prânzul cu o privire agilă prin toate ungherele camerei unde toate obiectele scâncesc a neputință.

După masă privești detașat lumea, formele și reîncepi joaca așa cum ai lăsat-o ieri, când cu greu ai dat culorile pe vise...

Preiei obiectele inerte, ce prind viață și formă în mâinile tale energice. Ea te privește cum patrulezi din balcon în cameră și te imaginează de 20 de ani în serviciul militar, inspectând minuțios terenul.

Joci mingea câteva minute, te plictisești, o arunci, continui cu următorul obiect și tot așa. Ea a pierdut numărul mișcărilor și a obosit privindu-te.
Undeva, rulează muzica pe laptop despre iubire și tandrețuri fine, ea pufnește în râs, contrastul e prea mare, doar ce te-a schimbat de scutece și, cu mâinile pline de alifii și servețele umede, își imaginează lumea fără ele.

Se scutură de egoism și pentru prima oară în acea zi râde de râsul tău colorat și de felul în care te miri de orice. Te ia în brațe, se încarcă cu tine, își aduce aminte de capul tău cu puf negru abia ivit în lume, de primul scâncet, de primul supt, de primul ma-ma.

Tu îți continui nestingherit joaca, oamenii ăștia mari sunt tare ciudați, trec de la o stare la alta, acum se enervează,țipă, apoi râd, vorbesc frumos, calm, uneori pică pe gânduri și stau nemișcați ca păpușile de pe noptieră...

După ceva timp adormi din nou, apoi te trezești tot cu gândul la papa, iar reiei joaca, ea numără orele și mesele, prepară, spală, șterge...

Cade soarele după blocuri, împleticit în gânduri, ea tot într-o forfotă nici n-a observat apusul, timpul nu mai are formă și culoare, e mereu la fel.

După ce adormi târziu în noapte, tot ușor ea se strecoară lângă bărbatul cu care abia a apucat să îngâne câteva vorbe, tot despre tine, și cu regretul altor timpuri ce s-au dus pe val, se lasă în visare, confecționând versuri pe care a doua zi, între două mese sau somnuri de copil, le va așterne într-un word salvat ca poezii...

Uneori ea ciupește timpul și se strecoară preț de-un ceas în lumea culorilor unde transpune versul în ulei și dă forma viselor nocturne...alteori se strecoară în fața oglinzii retușând conturul ochilor ca o madonnă privindu-se mocnit.