Așa stie micuțul cu ochi drăgălași,
Să-l tot strângi în brațe,să nu îl lasi.
El speră la soapte rostite ușor,
Cu zâne ce-i dau răspunsuri cu dor.

Stă pe patuț cu manute blegite,
Iar e bolnav,pe nepregatite.
I-aduce o mamă de-acum adoptivă,
O cană cu ceai,jucarii cât o stivă.

El vrea să se scoale ușor în sezut,
Vrea să vorbeasca dar rămâne tăcut.
Și-atunci privirea sa ațintită,
Spre noul parinte iar îl invită.

Sa-i spună și lui,cum e ACASA,
Pribegit a tot fost,din casă-n casă.
Măcar acum să rămână mereu,
Căci să tot plece în alt loc e greu...

Copilărie uitată și tristă,
Nicicând n-a știut măcar că există.
Doar a tanjit dupa brațe de mamă,
Cu vise,speranțe,să le ia seamă.

Mai sunt și alți băieței ca și el,
Fetițe,lăsate în centre,la fel,
Părinții s-au dus fugind de odoare,
Netrebnici și lași,fără pic de culoare.

Abandonați în spitale născuți
Copii fără vină,de-acum sunt tăcuți.
Așa credem noi,dar ei strigă mereu,
În sufletul lor:fără mamă e greu.

Cei competenți,răspunderi declină
De prea multe ori,în marea lor vină,
Și uite asa,de cei mici prea se știe,
Că n-au șoapte și zâne,copilărie.

Și-atunci ne-ntrebăm:ce-i de facut?
Schimbăm ceva-n bine,ce vedem,ne-a durut?
Viața e viață și oricine-am fi,
De mici ne-am dorit sa fim copii.

Cu zâne și soapte în nopți fericite,
Cu vise,speranțe,de-acum implinite.
Unii am fost fericiți,dar nu toți,asta știm:
Dar și oameni în suflet să fim.

Acum mă retrag lângă trupul plăpând
Îl văd fără vlaga,să stea drept încercând
Asa cum va sta în viață,aș spune,
Și tot ca acum,între șoapte și zâne!