„ Și mort să fii, din veac în veac;
Și nimenea să nu te știe;
Și la durerea-ți să-i cauți leac;
Și totuși să exiști - ce nebunie!

Și singur să trăiești o viață lung-amară;
Și singur să te zbați, nebun și pe degeaba;
Și să muncești din greu, din zori și până-n seară;
Și toate-astea-n van, căci nu știi cum stă treaba!

Și în genunchi să stai, cuprins de rugăciune;
Și vieții să îi cauți săgeata, sau un rost;
Și scos din pepeni să blestemi această lume;
Și la sfârșit să plângi... și înțelept, și prost...

Și să iubești o ființă, mai mult decât pe tine;
Și să uraști, adânc și ne-mpăcat;
Și să mai ierți, căci ura nu te ține;
Și iar să plângi, căci totu-i minunat...

Și sfânt, și drac să fii, și astea laolaltă;
Și viu, și mort, și toate deodată;
Și sufletul ți-l ții cu dinții, să nu te lase baltă;
Și pentru-o clipă de iubire să vinzi eternitatea toată!

Și dus să fii, pe veci, în Neant, și în Nimic;
Și amintirea-ți transformată-n praf de Stele;
Și totuși s-aparții din Tot, așa cum ești, atât de mic;
Și știi c-a meritat să fii, pe-o ață, mărgea între mărgele... ”

DaeMooN, 14 Martie 2006