Când nimeni nu urcă putrede trepte
Până la sufletul nedeslușit,
Stau deghizate sentimentele sterpe
În voci, care nu spun de fapt nimic.

Devine certitudine ziua în care
Clopotele mute ale sufletului bat,
A deznădejde și resemnare
Cum că, destinul lucrează răsturnat.

Eu am visat cu voi de gât
Acel albastru-al fericirii,
Dar m-ați răpus și m-ați târât
În bezna crunt-a umilirii.

Eu n-am cerșit și nici n-am plâns,
Am căutat alt vis albastru
Dar, împotriva mea voi toți v-ați pus,
Și mi-ați prezis foc și dezastru.

Biciuiți-mă cu flori îmbobocite
Drept pedeapsă pentru firea-mi visătoare,
Și pentru libertatea de a-mi permite
Nonconformism, în dulcea evadare.

Blestemați-mă că n-am găsit în voi
Torente de lumină, de iubire,
Și-n prețul timpului dat înapoi
Vă blestem și eu, la... fericire.

N-am să mai fac destinului recurs,
Voi înfrunta cât pot orice instanță...
M-am săturat de tot ce-i pe ascuns
Și vreau să retrăiesc pofta de viață.