Mor muzele pe buze
și învie sufletul
ai inima în ochi
la rădăcina firului de păr
iubirea și-a găsit adăpost,
construiește iluzii
noaptea iese din trup
veghează.
calcă printre indiferență
printre răni
prin frumusețe,
se întoarce dimineața
în locul familiar
așa cum te întorci doar acasă-
nedefinit.

Unde e acasă? șoptesc mirate muzele
acolo unde regăsești ce e mai bun în tine
în locul în care inima
se odihnește sub streașina iubirii
în ochiul lui Dumnezeu.

Oamenii aceștia caută lumina,
cu brațele întinse cerșesc spre cer
dar le e teamă de umbre
de parcă poți desparte umbra de lumină
sau sufletul de trup.

Tac într-un final culorile. muzele dorm
tu te-ntorci în sinele pierdut
cauți, aștepți, veghezi
te strecori printre ramuri
îmbrățișezi apusul
și pământul acesta sfânt
pătat de lipsa iubirii.

așteptarea îți cerne visele,
săpând la temelia credinței.
tu fugi, alergi printre pietre
cauți un noi risipit pe podea
e cald. pragul poartă încă pași
energia ta, forma ei
frumusețe și contur,
ca-ntr-o ceașcă de cafea
sorbită cu nesaț într-o dimineață târzie.
plutește în zaț drumul tău
la marginea gândurilor.

Despre tine- doar sentiment.