În lumea literară a Principatelor există un individ
Care devine cu fiecare zi tot mai ridicol
Pretinzînd că scrie poeme himeriste, după ce
Nu știu cum naiba, în urma unei burse la Harvard,
A dat peste hîrtiile mele,
Recunoscînd totuși că autorul cărții Taste of Alienation,
Neașteptat de comentată prin revistele lor scrise într-o limbă
Care păstrează ecoul unei Rome decăzute,
Sînt totuși eu, Himerus Alter,
Iar Maniera Baghiu cu care își plictisește prietenii
E o chestie care întrece măsura.
El chiar își chinuie puținii prieteni pe care-i mai are,
Proveniți din lumea medicală sau din mărunta funcționărime,
Citindu-le nesfîrșitele pagini
Atunci cînd unii îl mai vizitează,
Și e revoltător că mă găndesc astăzi la el,
Treaba mă-nfurie de-a binelea împiedicîndu-mă să mă bucur
De ninsoarea de confeti și ploaia de vin din balcoane,
Aici în Pampelune, unde
Fiecare pas al meu face să zăngăne
Sticlele goale lăsate la marginea trotuarelor,
Căci am ajuns la timp luîndu-mă după nebunul de Hemingway,
Chiar în săptămîna Sfîntului Férmin, gol și răvășit
Ca o arenă după encierro, cu tribunele pline și ele
De sticle de tot felul, multe sparte
Sub cerul de o culoare foarte precis descrisă
În romanele secolului nouăsprezece englez.
Eu am scris È™i La fièvre, cu subsolurile ei ezitante,
Nu el, care nici n-ar fi avut timp,
Preocupat cum e în secret de o ciudățenie cu numele toxicologie,
Fără să mai spun că are de hrănit doi copii
Pe care-i tot duce și-i aduce de la cămin și de la școală,
Într-un oraș de provincie din România
Al cărui nume îmi scapă.
După primii ani de la sanatoriu am stat în Brunei,
Lăsînd să-mi crească barba
Ca să pot fi destul de bun pentru a fuma pipă,
Ca să-mi omor timpul, în fiecare seară,
Cu picioarele atîrnînd deasupra apei,
Pe prispa unei case ridicate pe pari,
Privind din orașul lacustru Kampong Ayer
La splendoarea moscheei Bandar-Seri-Begawan,
Pînă m-am mutat la hotel,
Unde mă scotea din sărite muezinul care tot întrerupea
Emisiunea în limba engleză să-și cheme credincioșii.
Dacă mă-ntorc la rezerva mea din Bisericani
Sînt pierdut, e capătul, stilul de viață
Despre care Baghiu n-are habar, deși spune ipocrit
Peste tot că poezia lui nu-i o artă,
Ci un mod de a trăi conform unei maniere, o boală
Conformă cu felul meu de a fi, și aici trebuie să recunosc,
E destul de onest încît să recunoască și el
Evidența că trăiește așa cum aș fi vrut eu să trăiesc,
Trăiește pe picior mare
Și călătorește mereu,
Împotriva tusei care nu-l mai slăbește,
Împotriva curentului postmodernist, intenționat,
Pe un drum paralel, pedalînd pe o bicicletă,
Zîmbind și făcînd bezele optzeciștilor și nouăzeciștilor din tren,
Buluciți la o singură fereastră să-l vadă,
Cînd nimeni nu știa că trecusem într-o singură săptămînă
Prin trei anotimpuri,
Căci la Moscova ningea pe la sfîrșitul lui mai, cînd plecasem
Ca să ajung la Irkutsk, unde primăvara mă dădu peste cap,
Unde mi-am simțit inima tresărind
Ca-ntr-un poem de Pound,
Văzînd prin geamul cușetei o creangă-nflorită aparte,
Nu la gura metroului, ci-n stepă, în incoergibila Rusie,
Pînă la Kahabuovsk,
Unde era vară și-am putut să fac baie în fluviul Amur.
Mi-e atît de dor să văd în spatele sanatoriului
Pădurea de cearceafuri albe foșnitoare în vînt,
Încît moartea nu mă privește,
Nu mă strigă,
Nu mă atinge,
Moartea-mi întoarce spatele cu dușmănie
Și poate mă caută acum prin taigaua din Magadan,
Uitînd că nu mai sînt crescător de reni
Și nici agricultor în Touva de-amorul artei, surghiunit,
Surghiunit de iubire-ntr-un pat
Mai adînd decît Immanuel Kant,
Fără să-mi ardă de glume
Și nici de giumbușlucuri artiste.
Eu sînt străin în fond de obsesia lui morbidă cu sanatoriul,
Despre care el crede că-l poate lua acasă
Ca pe-o jucărie din care să facă
Un cașectic poem și-o poetică atinsă ușor de ftizie,
Cu diabolicul gînd secretos să-i mărite pe-amîndoi
Într-o noapte cu lună,
Privind la anii ce-au fost,
Peste umăr, în urmă.