De la o vreme caut răspunsuri. la întrebări pe care nu mi le-am pus
ca să nu mă bântuie noaptea pe întuneric.

Biserica era plină de osanale
și de-o forfotă aparentă.
eu priveam din depărtare și gândeam că dacă s-ar rupe în două pe mijloc
ar ieși lumina din suflete
precum tămâia din cădelniță
în strat gros spre cer.

Îmi spuneam: dacă ăsta e ultimul lucru pe care ai să-l vezi
apoi nimic
ești mai fericită ca mulți care au orbit demult
gravitând în jurul propriei orbite.

Cursa șobolanului
mă ademenise strălucitoare cu ani în urmă
în ciclul ei neîntrerupt.
refuz apoi pe propriul drum
mi-am căutat muzele.

Căutarea m-a sacrificat pe rug-
ca cel dintâi alchimist
jonglam între yin și yang,
scufundată în ape tulburi
mistuită-n focul viu
șlefuită pe lemnul crucii
cu gândul în eter
înrădăcinată în pământ.

Dincolo de toate îmi strigam dumnezeul
uitării,
dumnezeul creației
îngropat în mormântul nou
în care n-a mai locuit nimeni.

el m-a găsit pe mine
eu încă-l strig.