La confluențele iubirii
unde dorul crește atemporal...

Cum să te trezești, fără a fi rănit,
din acest regat inexistent
ca și Fata Morgana?!

Zi după zi,

luna întoarce deșteptătorul spre vise,

corzile vieților noastre- tot mai subțiri,

frumusețea-
mai surdă,
mai mută,
mai oarbă...

Cum să mă-ascund de rana
care mustește lacrimă după lacrimă,
în nebunia mea purpurie?

Lasă,
e mai bine să dormi-
dragostea mea,
tristețea mea!...