Plouă morocănos și aprig.
Străvezia perdea de stropi
Unduie sub vântul rece.
În șirul nesfârșit de plopi
Străpunge valul de frig.

Norii îngroașă rândurile
Deasupra orașului întunecat.
Pe străzile mici și pustii,
Plouă neîncetat, sacadat,
Trist mă apasă gândurile.

Oamenii aleargă încolo și-ncoace
Abătuți, își feresc chipurile sub umbrele.
Zgribuliți trec, de la școală, copiii
Cărându-și, cu greu, ghiozdănelele
Și călcând, vrând-nevrând, prin băltoace.

Privesc, de la geam, urgia de-afară.
Un vuiet surd îmi atinge timpanele.
Deodată, în suflet, mi se lasă seară
Și dorurile își lasă să cadă obloanele.

Se mânie cerul, de dureri se scutură
Peste natura umedă și posomorâtă.
Stropii de ploaie gonesc și se vântură.
Ziua se desfigurează, devine slută...

Căderile de ape neliniștite
Acoperă străduțele și-nghit trecătorii.
Se plimbă prin inimă tristeți nesfârșite
Și-n suflet m-acoperă norii.

Plouă afară și plouă în mine
Cu triste lacrimi de singurătate.
Umbrelă de dragoste de mi-ai ține,
Mi-ai fi adăpost, peste noapte.