pe fața de zăpadă chipul vînăt de mort
doar zîmbetul dinților albi se pierde ca o sclipire de raze în soare
urmele copitelor amintesc turmele verzi
cînd rumegătoarele erau vii și își deschideau al șaselea stomac către cer
ofrandă omului nenăscut
coarnele căzute după marea furtună sunau sinistru pe tipsia pămîntului
și muritoarele nu purtau nume
stelele se fixau pe cer după cum meșterul aranjase cuiele
ochii priveau mulțumiți coardele vocale scoteau mugete
și numai zîmbetul
zîmbetul dinților albi amintește
că odată turmele au avut ciobani ce fluierau spre stele
ce au dorit să reașeze culorile
pînă cînd albul zăpezii
a căpătat forme vinete de copite
spărgînd razele dinților.