viața într-o scrisoare
părăsită-n cutie
drumurile ce se resorb în fața casei
scaunul gol în pridvor
când aștepți și noaptea
casa cu ferestre-ntunecate
tace
tristă lăuzie

uneori mai răzbate
ecoul de frunze sfărmate
și greul din umbre
iar praful lor se ridică
lăsând albiile crăpate și cerul
mai ud ca oricând

cum strigă pasărea cu aripi dezarticulate
lunecând
pruncii ce-abia s-au născut
dizgrațios tremurând cu geamătul
muget de cerb către colții de lup
ce așteaptă
întrucâtva luminoși
și tu ce treci obiectiv mai departe
șșș, puiul tatii, șșș

nu moartea este cea care nu te primește
ci viața
și
cu cât respiri
ca un copil fără tată
prin tine
foșnind incerte
crengi către cer
desfac mugurii bete
prinzând rădăcini