Din neguri triste și amare,
cernit, scot sufletul la soare,
încerc să-l fac să mai zâmbească
și-o rază, greul să-i topească.

Îl plimb pe câmpuri cu verdeață,
îi fac veșmânt din flori cu viață,
ascult cu el o simfonie
privind în zbor, o ciocârlie.

Încerc apoi, mergând pe dealuri,
să admirăm fânul în valuri,
s-asculte foșnetul de iarbă,
chinul din el, să nu-l mai aibă.

Intrând în codrul cu răcoare,
ridică ochii către soare
și vede-o rază printre frunze,
care-l sărută, blând, pe buze.

Raza devine o nălucă,
chip diafan ce vrea s-aducă,
sufletului meu îndrăgostit,
iubirea, celui ce e sortit.

Așa-m aflat că-i leac de suflet,
raza iubirii, fără umblet,
ce-n inocența de lumină,
dă vieții sens, pace senină.