Se-adună adesea multă lume
îmi caută pleoapele
mă luminează cu lanterne
sunt femeia care moare cel mai puțin
(și crede-mă nu-i nimic bun în asta)

cineva întîrzie să-mi închidă degetele
la capătul lucrurilor
rămîn cu palmele întinse
ca un nou-născut

o noaptea atît de subțire încît pot vedea albul zăpezii
și infinitul meu după forma ochiului

un copac începe să crească prin gardul din fața casei
nu mă sperie moartea. îmi imaginez o contopire lentă
cu noi

păstrez singurătatea ca vinul într-o pivniță
pustiul seamănă cu spatele unei fotografii
de fiecare dată îl văd cînd îmbrățișez oamenii
inima mea scrîșnește din dinți
dar nu-mi cere un alt chip
poate de-aceea
sunt femeia care moare cel mai puțin
(și crede-mă nu-i nimic bun în asta).