singure drumurile care-am fost
mai pot mărturisi de pasul strâmb
zăpezile doar oblojindu-mi glezna
scrântită pe o piatră sau un dâmb

cu ochiul străbătut de-o fulgerare
cu fruntea izbesc zei ca-ntr-o coridă
și nu mai știu cine icnește cine
îngroapă sub ghețari priviri de vită

nu rănile nu-mi ling îmi place dâra
de sânge-aduce vânătorii către seară
și ghearele prin ei îmi plimb
cum ai struni un armăsar sau o vioară

ești fiară dacă nu ți-ai spart genunchiul
și n-ai gustat țărâna spre iertare
chiar și domesticit ești bun
doar dacă duci pe altul în spinare

ești inutil? mai rău: primejdios?
dar mai încape-atâta sub pământ!
și tot ce-ai fost mărturisește
că ai scrâșnit din dinți să trăiești mult

deci dați-mi pace mă retrag acolo
unde cuvântul poticnire nu-nfrunzește
și de la fața voastră inima-mi întorc
cum ai suci grăuntele de jar în clește