Lumânarea pâlpâia încet,
Minusculă faclă de aur,
Și lemnele ardeau cu trosnet;
Era,parcă,un mic tezaur.

Căldura cuprindea odaia,
Palat mirific din povești,
Dar nu-i mai simt de mult văpaia,
Căci lângă mine nu mai ești.

M-ai părăsit,demult,
Cândva duioasă fericire,
Și-acum nu ești mai mult
Decât pierdută amintire.

Mai arde doar o fragilă scânteie
În astă inim-obosită.
Și n-o aprinde nici vântul ce-adie,
Căci mult prea mult a fost rănită.

A mai păstrat mănunchiuri
Doar umbre de iubire
Ivite din adâncuri
Cu-eterna amăgire.

Și lacrimi,și durere...
Ah!Prea mult am plâns.
Buchete de-amăgire
În suflet am strâns.

Și-acum?Ce-a mai rămas?
O mică și firavă umbră
Din ultimul meu ceas
Fericit cu miros de ambră.

Și fum;nori întregi de fum
Ce zi de zi mă-neacă,
Miros fără de parfum
Pierdut în viață seacă.

Mereu mă uit pe geam afară
În noaptea rece și sumbră.
Aștept o bucurie rară
Pierdută în deasă umbră.