Nu știu de ce această teamă de poduri
de punți înghețate și albastre
de visele violet
a nins în albul pleoapelor mele
cu iubiri de-o iarnă
m-aș sprijini de-acest pod
peste care neaua a suflat argintul
emoției creștine,

nașterea pruncului sfânt
mi-aduce iar în suflet golul
lipsei propriei copilării
pașii caută an de an steaua către tine
drumul nins de lună se deschide
ca o pantă abruptă către dumnezeire
dar fug din fața ta
mă retrag în lumina violetă
peste care apusul stinge sângele
în patina amintirii.

E mai frig azi decât de obicei
pictez cu fervoare brazii împodobiți
luminile
zăpada
copiii peste care Crăciunul
copilăria
părinții
creează un anotimp al iubirii.

Nu mai sta pe gânduri, copile
apucă darul cu amândouă mâinile
și strânge la piept
copilăria,

pe mama îmbrățișeaz-o
păstrează-i dulceața chipului
pentru vremuri tulburi
veghează somnul surorii
care doarme acum clipa
în așteptarea moșului
intinde mâna ta spre tata
smulge-i sticla din mână
așează-te în cuibul trist
și picură-i în inimă
alinarea.

Adormi cu tine în gând
cu omul mare
de peste douăzeci de ani
când te vei trezi
vor ciupi zorile
emoția de copil

nu va mai ninge liniștit
peste țărâna de la căpătâi
va viscoli
peste lupa creației.